Povestea unui creier mic

Cu această întrebare în minte (cea de dinainte) ... haideţi să ciopârţim un pic problema...

Din înţelepciunea infinită a lui Googu' se pare că creierul uman are trei secţiuni principale: creierul inferior (reptilian – se ocupă de respiraţie, circulaţie, reglarea temperaturii şi homestazie), creierul mijlociu (responsabil de programele emoţionale şi comportament – răspunsul adaptiv pentru supravieţuire) şi creierul superior (gândirea cognitivă şi capacitatea de a face alegeri). Primele două sunt preprogramate pentru supravieţuirea organismului. Nu te învaţă nimeni cum să faci să-ţi bată inima, sau cum să digeri mâncarea. Răspunsul emoţional primar e de asemenea preprogramat. Acesta intră în funcţiune în situaţiile considerate critice pentru supravieţuire, de viaţă şi de moarte. Pentru exemplificare am să vă spun... o povestioară:

Haideţi să facem următorul exerciţiu mental: ne deplasăm în timp acum 60 000 de ani, pe vremea omului preistoric. Familia primitivă trăieşte în peşteră. Dimineaţa devreme... după primul tril al ciripintozaurului, copilul primitiv păşeşte afară să se bucure de razele blânde ale soarelui. Brusc! în faţa lui apare o pumă neagră ca tăciunele ce îşi arată colţii albi lucind în soare, salivând în căutarea micului dejun. Simţindu-se un potenţial candidat, corpul micuţului este cuprins de frică. Aceasta se scurge din cap până în vârful degetelor. Organismul său e pregătit să lupte sau să fugă. Conştient că şansele sale într-o confruntare directă sunt comparabile cu ale salamului împotriva maşinii de tocat carne ... alege varianta a doua şi stimulat de adrenalină şi de morcovetele din fund, dispare în întunericul peşterii cât ai clipi, căutând ajutor la tatăl său. Acesta, pune mâna pe suliţă şi iese afară să remedieze situaţia. La vederea arătării flămânde, corpul lui este cuprins de aceaşi emoţie... care se scurge din cap până în vârful degetelor, pregătindu-l de luptă sau de fugă. Dar văzând-şi brandul mai gros decât al lui Rambo, creierul său superior face alegerea raţională... de a-şi chema femela în ajutor. Cei doi au astfel un avantaj strategic asupra bestiei feroce, care, văzându-se în inferioritate numerică, se hotărăşte să le cruţe viaţa celor doi nerozi şi îşi îndreaptă atenţia spre acel ciripintozaur stresant care o trezeşte în fiecare dimineaţă cu noaptea-n cap...

O zi oarecare din viaţa unui oarecare om primitiv. Poate întâlneşte o pumă o dată la o săptămână. Dar imaginează-ţi acelaşi om primitiv, întâlnind o pumă la fiecare două minute. Ba mai mult, imaginează-ţi acelaşi om primitiv repetându-şi când întâlneşte puma: “Mie nu mi-e frică, mie nu mi-e frică, mie nu mi-e frică!“. Sau, şi mai de tot, imaginează-ţi acelaşi om primitv, care atunci când întâlneşte puma îşi spune: “Puma nu există, puma nu există, puma nu exis...” :)). Vei spune maaaaamă ce de pume!... Cum ar putea fi acel om primitiv sănătos, fericit şi împlinit? Cum ar putea el să fie inventiv, creativ când e înconjurat de pume? Cum ar putea el să facă sex cu femela lui când puma îşi arată colţii la intrarea în peşteră? (bine, recunosc, mai sunt şi căutători de senzaţii tari :P . Şi nu, puma la intrarea în peşteră nu e o metaforă atât de profundă!!!)

Acum pe bune ... credeţi că mai existam ca specie dacă erau atâtea pume pe vremea oamenilor preistorici? Sau dacă ei îşi spuneau că puma nu există? :)  Iată la ce ne supunem mulţi dintre noi organismul în fiecare zi, prin creierul nostru superior. Nu e logic că la un moment dat acesta va striga revoltat: “mai lasă-mă-n puma mea!!!” ? Într-un cuvânt: stres. Asta ca să nu mai punem alimentaţia şi mediul de viaţă. Şi aşa, o emoţie benefică în anumite situaţii este catalogată ca rea, din ignoranţă. Toate emoţiile sunt bune, atunci când apar în situaţiile pentru care au fost “proiectate”. Chiar e necesar să ne chinuim propriul organism în felul ăsta?

*mulţumită spiritului de observaţie deosebit al iubiţilor mei cititori, mă văd nevoit să fac următoarele precizări:
1. în raţionamentul postului s-a strecurat o eroare deosebit de gravă. Citez: "daca barbatul traieste cu femeia, chiar crezi ca ii mai e frica de o puma?" . Pentru remedierea situaţiei şi păstrarea integrităţii raţionamentului se va considera o pumă de 5 ori mai mare.
2. din surse sigure, mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că: "legendele spun, că după ce femeia a speriat puma, aceasta din urmă a mâncat ultimul ciripintozaur. În consecinţă, blestemul ciripintozaurului s-a abătut asupra femeii. Şi de atunci, a rămas sarcina femeii să ciripintească în lume..." Aşadar, se pare că bărbatul a atras singur blestemul ciripintelii asupra sa. Pentru remedierea situaţiei şi păstrarea integrităţii raţionamentului îi mai dăm ciripintozaurului o viaţă.

Va urma ...

Totul este bine