Modelele lumii

După o scurtă pauză (presărată cu nenumărate teme, proiecte şi planuri), iată-mă postând din nou. Şcoala e o pacoste uneori, dar se pare că întradevăr îţi lărgeşte orizonturile :) Pentru prima oară în ceva vreme, simt cum lucrurile se aşează în viaţa mea şi simt că sunt pe drumul cel bun... acel sentiment de pozitivitate faţă de tot ceea ce se întâmplă. Am găsit o temă de licenţă care mă pasionează cu adevărat... simt că mintea mea are în sfârşit ocazia să aducă o contribuţie umanităţii :P Iată câteva modele ale fiinţei umane şi a modului de percepţie a realităţii pe care le-am elaborat în momente de inspiraţie spontană infinită. E interesant de observat paralela cu teoria sistemelor, înlocuind modelul mental al lumii cu modelul unui proces ce vrem să îl controlăm şi observatorul cu sistemul de reglare. Până şi buclele de reglare se închid ... (pentru cunoscători bineînţeles ... )

            Din experienţa mea, fiinţa umană este structurată pe mai multe nivele. Mintea este unul dintre ele. În urma unei discuţii foarte inspiratoare cu un foarte bun profesor de la facultate (ocazie cu care am aflat că “mintea” este un subiect foarte intrigant pentru multă lume, chiar şi din cercurile ştiinţifice), următorul model mi-a aterizat pe scoarţa celebrală :)

Iată 4 moduri prin care percepem “realitatea” (ordonate cronologic):

Şi un model extins al condiţiei omului ... prins între cer şi pământ:

În această ierarhie, mintea este doar un instrument care ne ajută să interacţionăm cu “realitatea” (la fel ca trupul), un element de execuţie, cu ajutorul căruia putem crea. Ce creăm, depinde de noi.

 

Totul este bine

Mecanismele fricii

Aşadar să mai ciopârţim un pic situaţia. Ne naştem preprogramaţi să supravieţuim, cu tot arsenalul de emoţii şi reacţiile corespunzătoare în dotare şi cu un creier superior gol-goluţ gata să înveţe ce-i cu toată chestia asta numită lume. Prin educaţia de multe ori haotică sau chiar barbară la care este supusă mintea proaspătului născut, abundând în exemple contradictorii, reacţii fără sens şi o grămadă de de ce-uri fără răspuns din partea celor care pretind că ştiu totul, asezonată cu 2-3 palme date în grabă în drum spre serviciu pe motive încă neclare micului supravieţuitor ... mintea începe să închege nişte modele comportamentale... nişte programe prin care să ştie cum să răspundă în diferite situaţii. Aşa copilul ştie să zică mulţumesc, atunci când primeşte ceva. Dar la fel de bine copilul poate învăţa să asocieze apariţia unui păianjen cu frica, atunci când îşi vede mama panicându-se la întâlnirea cu bestia. Acest mod de funcţionare ne poate fi deosebit de util. Ce ar însemna să înveţi în fiecare dimineaţă cum să tragi apa la WC? Sau cum să-ţi legi şireturile? Dar la fel de bine ne poate condiţiona şi face viaţa un calvar dacă ne înţesăm mintea cu o grămadă de credinţe şi convingeri nejustificate. Crede şi nu cerceta nu înseamnă să iei de bune toate tâmpeniile pe care le îndrugă lumea. Inclusiv ale mele :P. Singurele adevăruri sunt cele pe care le trăieşti... restul... sunt doar posibilităţi. Mulţi oameni au un sistem foarte rigid de convingeri de care s-au ataşat şi care simt că îi reprezintă. Dar câte din ele sunt chiar ale tale şi câte sunt ale altora? Câte voci ai în cap?

Încă de mic, am fost foarte emotiv şi foarte curios. Mintea mea abundă de gânduri, informaţii şi programe. De-a lungul vieţii m-am cufundat în toată întunecimea minţii dar am plutit şi în lumina din afara ei. Mai nou am început să fac curăţenie :) Iată câteva din lucrurile pe care le-am găsit pe acolo...

Frica este deci o emoţie pozitivă atunci când este justificată (când apare în situaţiile pentru care a fost proiectată, adică cele care ameninţă viaţa) şi lăsată să circule liber prin organism, ca orice altă emoţie. Dar omul modern, a inventat o grămadă de pume, prin intermediul creierului superior. Astfel, programului natural de apărare al organismului, i-au fost asociate zeci sau sute de alte situaţii, la care organismul răspunde prin manifestarea fricii.

S-a ajuns atât de departe încât uneori ne este frică să ne fie frică! Think about it! No ... wait ... don’t! :)) Şi aşa ajungem să ne reprimăm fricile. În loc să lăsăm emoţia să circule liber prin organism, observând-o, ne împotrivim ei şi astfel se creează blocaje în mecanismele interne de comunicare. Ce o zice organismul nostru despre toate astea? Ăştia-s dilii rău... ia să le dau eu o mână de ajutor! Şi aşa apare boala. Asta sau prea mult Big Mac, Coca-Cola, Colgate, STR8, Ariel şi Kent :P

Majoritatea acestor programe se formează în copilărie sau sunt preluate după modele. Spre exemplu, un părinte supraprotectiv îşi va întemniţa de mic odrasla: vezi să nu faci aia, ai grijă să nu se întâmple aia, fii atent să nu cumva ... şi astfel mintea micuţului e gata împânzită cu toate scenariile dezastroase posibile, majoritatea nefondate. Vezi de exemplu ideea: pune acolo, lasă .. să fie .. nu se ştie niciodată! Numa’ eu ştiu cât am cărat degeaba mergând pe ideea asta :P

Va urma ...

Totul este bine

Povestea unui creier mic

Cu această întrebare în minte (cea de dinainte) ... haideţi să ciopârţim un pic problema...

Din înţelepciunea infinită a lui Googu' se pare că creierul uman are trei secţiuni principale: creierul inferior (reptilian – se ocupă de respiraţie, circulaţie, reglarea temperaturii şi homestazie), creierul mijlociu (responsabil de programele emoţionale şi comportament – răspunsul adaptiv pentru supravieţuire) şi creierul superior (gândirea cognitivă şi capacitatea de a face alegeri). Primele două sunt preprogramate pentru supravieţuirea organismului. Nu te învaţă nimeni cum să faci să-ţi bată inima, sau cum să digeri mâncarea. Răspunsul emoţional primar e de asemenea preprogramat. Acesta intră în funcţiune în situaţiile considerate critice pentru supravieţuire, de viaţă şi de moarte. Pentru exemplificare am să vă spun... o povestioară:

Haideţi să facem următorul exerciţiu mental: ne deplasăm în timp acum 60 000 de ani, pe vremea omului preistoric. Familia primitivă trăieşte în peşteră. Dimineaţa devreme... după primul tril al ciripintozaurului, copilul primitiv păşeşte afară să se bucure de razele blânde ale soarelui. Brusc! în faţa lui apare o pumă neagră ca tăciunele ce îşi arată colţii albi lucind în soare, salivând în căutarea micului dejun. Simţindu-se un potenţial candidat, corpul micuţului este cuprins de frică. Aceasta se scurge din cap până în vârful degetelor. Organismul său e pregătit să lupte sau să fugă. Conştient că şansele sale într-o confruntare directă sunt comparabile cu ale salamului împotriva maşinii de tocat carne ... alege varianta a doua şi stimulat de adrenalină şi de morcovetele din fund, dispare în întunericul peşterii cât ai clipi, căutând ajutor la tatăl său. Acesta, pune mâna pe suliţă şi iese afară să remedieze situaţia. La vederea arătării flămânde, corpul lui este cuprins de aceaşi emoţie... care se scurge din cap până în vârful degetelor, pregătindu-l de luptă sau de fugă. Dar văzând-şi brandul mai gros decât al lui Rambo, creierul său superior face alegerea raţională... de a-şi chema femela în ajutor. Cei doi au astfel un avantaj strategic asupra bestiei feroce, care, văzându-se în inferioritate numerică, se hotărăşte să le cruţe viaţa celor doi nerozi şi îşi îndreaptă atenţia spre acel ciripintozaur stresant care o trezeşte în fiecare dimineaţă cu noaptea-n cap...

O zi oarecare din viaţa unui oarecare om primitiv. Poate întâlneşte o pumă o dată la o săptămână. Dar imaginează-ţi acelaşi om primitiv, întâlnind o pumă la fiecare două minute. Ba mai mult, imaginează-ţi acelaşi om primitiv repetându-şi când întâlneşte puma: “Mie nu mi-e frică, mie nu mi-e frică, mie nu mi-e frică!“. Sau, şi mai de tot, imaginează-ţi acelaşi om primitv, care atunci când întâlneşte puma îşi spune: “Puma nu există, puma nu există, puma nu exis...” :)). Vei spune maaaaamă ce de pume!... Cum ar putea fi acel om primitiv sănătos, fericit şi împlinit? Cum ar putea el să fie inventiv, creativ când e înconjurat de pume? Cum ar putea el să facă sex cu femela lui când puma îşi arată colţii la intrarea în peşteră? (bine, recunosc, mai sunt şi căutători de senzaţii tari :P . Şi nu, puma la intrarea în peşteră nu e o metaforă atât de profundă!!!)

Acum pe bune ... credeţi că mai existam ca specie dacă erau atâtea pume pe vremea oamenilor preistorici? Sau dacă ei îşi spuneau că puma nu există? :)  Iată la ce ne supunem mulţi dintre noi organismul în fiecare zi, prin creierul nostru superior. Nu e logic că la un moment dat acesta va striga revoltat: “mai lasă-mă-n puma mea!!!” ? Într-un cuvânt: stres. Asta ca să nu mai punem alimentaţia şi mediul de viaţă. Şi aşa, o emoţie benefică în anumite situaţii este catalogată ca rea, din ignoranţă. Toate emoţiile sunt bune, atunci când apar în situaţiile pentru care au fost “proiectate”. Chiar e necesar să ne chinuim propriul organism în felul ăsta?

*mulţumită spiritului de observaţie deosebit al iubiţilor mei cititori, mă văd nevoit să fac următoarele precizări:
1. în raţionamentul postului s-a strecurat o eroare deosebit de gravă. Citez: "daca barbatul traieste cu femeia, chiar crezi ca ii mai e frica de o puma?" . Pentru remedierea situaţiei şi păstrarea integrităţii raţionamentului se va considera o pumă de 5 ori mai mare.
2. din surse sigure, mi-a fost adus la cunoştinţă faptul că: "legendele spun, că după ce femeia a speriat puma, aceasta din urmă a mâncat ultimul ciripintozaur. În consecinţă, blestemul ciripintozaurului s-a abătut asupra femeii. Şi de atunci, a rămas sarcina femeii să ciripintească în lume..." Aşadar, se pare că bărbatul a atras singur blestemul ciripintelii asupra sa. Pentru remedierea situaţiei şi păstrarea integrităţii raţionamentului îi mai dăm ciripintozaurului o viaţă.

Va urma ...

Totul este bine

Ce sunt emoţiile?

Şi iată-mă nevoit să mă înclin încă o dată în faţa materiei ce credeam că nu îmi va folosi niciodată ... chimia. Toată stima doamnei profesoare Istrate. :)

Emoţiile. Iată o temă pe care doresc să o dezbat mai pe larg. Dincolo de toate raţionamentele şi intelectualicităţile, rămânem totuşi fiinţe emoţionale. Conduşi de emoţii şi consumatori de emoţii. Dar să începem cu începutul ...

Câţi dintre noi suntem oare stăpâni pe propriile emoţii? Sau iată o întrebare şi mai simplă: ce sunt emoţiile? Dicţionarul nu ne ajută prea mult: EMÓȚIE, emoții, s.f. Reacție afectivă de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțită adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate; p. gener. orice reacție afectivă. [Var.: (înv.) emoțiúne s.f.] – Din fr. émotion, it. emozione. Cu toţii le simţim, fac parte din viaţa noastră zilnică. Dar cât de mult ne influenţează ele viaţa, judecata şi alegerile pe care le facem în fiecare clipă? Cât de conştienţi suntem de ele?

Încă din 1997 Candace Pert, Ph.D. a făcut istorie cu descoperirea sa. Ideea a fost expusă “stilistic”  şi în filmul “What the bleep do we know?!” (pentru cine a văzut). Conform studiilor sale, o emoţie este defapt un val de peptide eliberat în organism prin intermediul sistemului circulator. Peptidele sunt bucăţi de proteină. Ele sunt formate din lanţuri de amino-acizi. Acesta este limbajul, alfabetul intern al organismului, modul intern de comunicare. Fiecare celulă, are receptori pentru fiecare tip de peptidă. Practic ne “hrănim” celulele cu peptidele corespunzătoare emoţiilor pe care le trăim. Celulele îşi schimbă starea fiziologică în funcţie de peptidele pe care le primesc. Astfel apar reacţiile organismului la diferite emoţii: ruşine (roşeaţă în obraji), frică (creşterea ritmului cardiac, gol în stomac), bucurie, ură, iubire, fericire etc. Organismul funcţionează optim atunci când emoţiile pe care le trăim sunt de iubire, bucurie, fericire. De aici s-a născut probabil ideea de emoţii pozitive şi negative sau bune şi rele. Dar gândeşte-te puţin ... de ce după atâta evoluţie, un mecanism atât de complex şi de fascinant precum corpul uman ar fi proiectat să producă ceva ce nu e bun pentru el?

Va urma...

Totul este bine

Fericirea

Asta m-a lovit în timp ce regăseam povestea vieţii mele în cea a unei persoane deja dragi mie pe care am cunoscut-o de curând.

Ce este fericirea? Fericirea este o stare care apare în absenţa suferinţelor. Este starea naturală a fiinţei umane.

Este dreptul fiecărui om să fie fericit.

Care e sursa suferinţelor omului? Frica. Incapacitatea de a se iubi şi accepta în totalitate aşa cum este pe el însuşi. Plasarea responsabilităţii pentru fericirea lui în exterior. Delegarea de responsabilitate pentru gândurile, faptele, emoţiile sale. De aici se nasc toate conflictele interioare şi exterioare. Tu eşti vinovat, tu trebuie să... etc. înseamnă: eu nu pot să mă iubesc suficient aşa că depind de tine să mă iubeşti. De aici apare frica să nu te pierd (fie că e vorba de iubiţi, prieteni, familie, societate). În lipsa iubirii de sine omul acumuleză bunuri materiale, care îi asigură un fals statut şi respect de sine. Fericirea lui depinde de acele bunuri şi astfel apare frica de a le pierde de unde şi obsesia de a strânge cât mai mult. Banii aduc o fericire temporară şi condiţionată.

Lumea este oglinda mea. Cum văd lumea aşa mă văd pe mine. Când mă enervează ceva la cineva este pentru că nu pot accepta acea latură a mea.

Suferinţa se naşte din frică. Fericirea se naşte din iubire. Demascarea temerilor mă conduce spre fericire. Atunci când înţeleg că frica este nefondată ea dispare şi iubirea îi ia locul. “De ce ţi-e frică de-aia nu scapi”. Frica îmi este cel mai bun profesor. Ea îmi arată exact acele părţi ale mele care stau în calea fericirii. Depinde de mine dacă le reprim, ignor sau le scot la lumină şi le accept existenţa, ca apoi să le intergrez în fiinţa mea prin iubire.

Demascarea temerilor se realizează atunci când sunt conştient şi prezent la toate gândurile şi emoţiile mele, la tot ce se întâmplă în mine aici şi acum. Atunci când sunt propriul meu observator. Fericirea apare atunci când devin propriul meu stăpân, propriul meu maestru. Când acţionez prin propria mea voinţă în fiecare clipă. Când trăiesc în prezentul continuu. Temerile îşi au originea în minte, în programele mentale pe care le-am dobândit de-a lungul vieţii. Acestea sunt ancorate de emoţii şi creează o reţea interioară care răspunde inconştient la un stimul extern cu un răspuns predefinit, exact ca un program pe calculator.

Există doar alegeri. Sunt liber în fiecare clipă să fac orice. Singurele limite sunt cele pe care mi le-am autoimpus de multe ori inconştient prin programele din mintea mea şi credinţe false.

Când voiesc să fac ceva, dar ceva mă opreşte, mă întreb: ce anume mă împiedică să fac asta? Şi dacă s-ar întâmpla asta, de ce anume mi-e frică de fapt? În final rămâne frica de moarte sau frica de a pierde iubirea.

Când spun trebuie să fac ceva, asta înseamnă că nu voiesc, dar sunt condiţionat de ceva anume să fac lucrul respectiv. Ce anume mă condiţionează? Şi dacă nu aş face ce s-ar întâmpla? De ce mi-e frică? Ce mă condiţionează? Când înlocuiesc trebuie cu voiesc atunci alegerea îmi aparţine şi se produce o mare eliberare. Imaginează-ţi o viaţă în care faci doar ce voieşti. Eliberarea vine din interior. E mai uşor să aduci interiorul să se potrivească la orice exterior, decât tot exteriorul la un interior. Şi atunci eliberarea e definitivă oriunde, oricând. Fii liber din interior! Eliberează-te de propriile temeri!

Dacă vrei să schimbi lumea, începe cu tine!

Cunoaşte-te pe tine însuţi! (Nosce te ipsum!)

Iubeşte-te pe tine însuţi, înainte să iubeşti pe altcineva!

Iubeşte-te pe tine însuţi, înainte de a cere altcuiva să te iubească!

Iubeşte-te pe tine însuţi!

Iubirea este diferită de o emoţie. Iubirea este diferită de un sentiment. Iubirea este o stare interioară independentă de orice. Iubirea este cunoaştere! Eu iubesc! Eu sunt iubire! şi atât...

Sunt singurul responsabil pentru tot ceea ce sunt!

Totul este bine

Prezent! ... sau oare?

Un citat spune (aproximativ) că "Prezentul este timpul în care ne planificăm viitorul". Dacă mai presărăm nostalgia unor clipe de neuitat e clar că ne-am rupt total de singurul moment pe care îl experimentăm negreşit. Prezentul.

Dacă mintea noastră e ocupată să facă planuri tot timpul, nu apucăm să ne bucurăm nici de rezultatul planurilor noastre, pentru că ea va fi deja plecată pe altundeva când acestea se împlinesc. Oricum rezultatul e rareori cel scontat, căci după cum spune o vorbă din înţeleptul nostru popor: Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Iată astfel o primă reţetă a nefericirii veşnice, demascată. Dacă mintea noastră compară clipă de clipă ce a fost cu ce am vrea să fie şi cu ce este ... ce este devine extrem de nu prea, putea fi mai aşa şi-aşa dacă asta mi-ar plăcea ţie nu? mie da! ;)

“Trăieşte clipa!” (Carpe diem), oare nu tot asta ne învaţă? Dacă te bucuri de fiecare clipă, atunci nu mai e nevoie să aştepţi fericirea, pentru că ea devine prezentă chiar acum! În fond asta este una din cele mai bune meditaţii. Nu e nevoie să-ţi împleteşti un picior pe după gât şi cu celălalt să te scobeşti în nas. A fi prezent clipă de clipă la ce se întâmplă în minte, în corp şi în jurul tău e cea mai bună meditaţie ce poate fi făcută 24 ore/zi (da, chiar şi în somn). A acţiona conştient în loc de a reacţiona, a elimina automatismele. Fericirea e în noi, dar uneori suntem prea ocupaţi şi o căutăm pe afară.

Când încetezi să le ştii pe toate ai ocazia să înveţi ceva nou.

O carte interesantă de citit pe tema asta este "Meditaţia - Prima şi ultima libertate" de Osho. Nu zic să trăieşti fără să gândeşti, ci mai degrabă să fi conştient în fiecare clipă de ceea ce gândeşti şi simţi şi să gândeşti când e nevoie, când nu ... mai are şi mintea nevoie de o pauză :)

“Trăieşte ca şi cum ai muri mâine. Învaţă ca şi cum ai trăi veşnic.”

                                                                                    Mahatma Gandhi

Totul este bine

Mintea minte?

Să cugetăm un pic din minte şi din afara minţii la omonimul "minte" ... însuşi cuvântul ne insuflă o oarecare îndoială asupra fiabilităţii minţii. Aşadar, mintea minte? Cu siguranţă realitatea este una şi aceeaşi. Nu e nici bună nici rea. Ea doar este. Cum spunea şi Bob Marley prin prima lui piesă: Judge not!. Aşadar, încetând să mai judecăm lumea, realitatea, cu tot ceea ce este în ea, dispare dualitatea bine-rău. Dacă am observa realitatea pentru câteva clipe ca prin ochii unui copil, ca şi cum nu ştim absolut nimic despre nimic, am vedea o cu totul altă lume. Cum poţi spune că moartea unui copil este ceva rău? Vine mintea şi argumentează: sărmanul mititel, era numa' atâtica şi avea toată viaţa înainte şi câte ar fi putut să facă... susţinută de credinţa că omul trebuie să trăiască 1000 de ani şi să facă numai bine.

Să vă spun un banc:

""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""

Se duce un om la o vrăjitoare să-i ghicească viitorul. Vrăjitoarea îi spune:

- Fiule! Din cauza ta mulţi oameni vor muri şi mulţi vor suferi!

Mergând el supărat pe stradă vede un băieţel cât pe ce să fie călcat de o maşină. Stă el şi se gândeşte: Mă, dacă din cauza mea vor muri mulţi oameni, măcar pe ăsta să îl salvez.

Sare şi-l trage din faţa maşinii cu o clipă înainte ca aceasta să dea peste el. Îl curăţă de praf şi-l întreabă:

- Cum te cheamă băiete?

Băiatul răspunde:

- Adolf domnule. Adolf Hitler.  :))

""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""

Ce e bine şi ce e rău? Depinde... ce gândeşti. Cine a spus că Hitler a fost un om rău? :) Mintea le poate suci pe toate părţile şi tot ca dracu ies :)). Depinde ce a fost învăţată să creadă. Astfel apar şi diferenţele culturale. În religia hindusă vaca este un animal sacru. Este inadmisibil şi de neconceput să omori o vacă. Şi cu toate astea românul mănâncă vaci ca porcul. Dar dacă îi zici de câine la rotisor sau şobolan la proţap... să te ţină urechile! Că ţi le umple cu carne... de om... Pe când dacă îl întrebi pe un chinez... îţi zâmbeşte pe sub mustaţă scobindu-se între dinţi cu un os de libelulă.

Aşadar câţi oameni atâtea realităţi, sau mai bine zis câte minţi atâtea realităţi. Înţelegând asta, e mai uşor să accepţi lumea aşa cum este şi dacă eşti "prezent" chiar să pătrunzi în mecanismele mai profunde care o guvernează...

Aşa că judecă înainte de a judeca...
Şi vei fi surprins ce e în mintea ta! :))

Totul este bine

Prima postare

Mă gândeam la ce să scriu în acest prim post. Nu mi-a venit nicio idee. Apoi m-am mai gândit un pic ... tot nimic. Apoi m-am gândit să încep cu ceva banal ... ce am făcut azi, ce am de gând să fac mâine ... ce am făcut până acum în astă viaţă, căci ce fac acum e evident. Apoi m-am gândit că n-are rost ... aproape că nu mă interesează nici pe mine ... darămite pe altcineva :) . Oricum scriu pentru că îmi place, nu ca să placă, aşa că sunt deschis la orice păreri. Apoi ... după ce m-am mai gândit un pic ... am renunţat să mă mai gândesc... şi mi-a venit ideea!

Întrebarea este .... de unde? Asta mi-a întărit convingerea că ideea merită toată atenţia. De ce ideile cele mai bune vin când nici nu te gândeşti? De unde vin acele sclipiri ... acele momente de inspiraţie... acele revelaţii? Da da ... alea care te fac să ţipi Evrika! gol puşcă pe stradă şi care transformă însuşi cursul istoriei (vezi moşuleţul ăla simpatic cu mustaţă care ne dădea bătăi de cap prin anul I şi al lui E=mc2). Unii ar spune ... e simplu ... din minte! Alţii ar spune ... evident că de la Dumnezeu! Şi iată prima temă de pe blog: MINTEA

Ce este mintea? Cum funcţionează? La ce e bună? La ce e rea?

Te-ai întrebat vreodată cum învaţă copiii să pună întrebări... şi cum se face că deveniţi adulţi uită? Şi dacă da, atunci "cine" pe "cine" a întrebat...? Şi mai ales ... cine ascultă întrebarea în timp ce este pusă? Cine e acolo înăuntru? Cine este acela care "ascultă" tot dialogul interior...? Hmmm... oare cu ce să mă îmbrac azi? O fi cald după-masă? Sau oare va ploua? .... De ce nu m-am uitat la meteo....? aaa... da ... pentru că mă uitam la filmul ală tâmpit .... tre să-i zic colegului că nu e bun de nimic ... şi ce mişto zicea că e .... de unde .... blablabla .... gând după gând ... Şi totuşi cineva acolo în "capul" nostru ascultă în tăcere ...

Dacă acel cineva aude mintea cum vorbeşte cu ea însăşi ... înseamnă că el nu poate fi mintea. Căci dacă ar fi fost ... nu putea fi conştient de el însuşi... Atunci cine e? Măi să fie! Avem un musafir în cap :)

Şi astfel începe o lungă serie de întrebări ... şi astfel începe omul să gândească... şi astfel începe omul să se cunoască... Din nou copii! Să curgă întrebările! :)

Totul este bine